BUNICUL
BUNICUL
de Barbu St. Delavrancea
Bunicul stătea pe prispă şi privea spre
florile de salcâm care cădeau. Pletele, sprâncenele, mustăţile, barba erau
ninse de ani. Doar ochii bunicului au rămas ca altadată, blânzi şi mângâietori.
Deodată se trânti poarta şi apărură
nepoţeii. Sărutară mâinile bunicului şi începură să-l întrebe. Întâi, de ce
zboară păsările. Bunicul răspunse “fiindca au aripi”. Nepoţica zise că raţa are
aripi şi nu zboară, dar nepotul lămuri că zboară, dar pe jos. Apoi lămuriră
unde se duc păsările când se duc : cocorii în ţara cocorilor, rândunelele în
ţara rândunelelor.
Bunicul luă nepoţii pe câte un genunchi, începu să cânte şi să-i joace. Tocmai
atunci veni mama copiilor, fiica bătrânului, şi nu fu prea mulţumită când văzu
cum îi răzgâie. Intră însă în casă şi ei îşi văzură de ale lor.
Mai vorbind, mai râzând, obosiră şi
începură să-l mângâie pe bunic. Nepoţii îşi împărţiră obrajii, mustaţa, barba,
apoi începură să se laude. Fiecare zicea că mustaţa lui e mai lungă şi trăgea
de ea de-i dădeau lacrimile bunicului. Apoi obrajii, unul că al lui e mai
frumos, altul că al lui e mai alb, obrazul unuia e mai cald, obrazul altuia e
mai dulce, ba că ochiul unuia e mai verde ca al altuia până se înfuriară şi
băiatul trase o palmă pe obrazul care era al fetei, iar fata se întinse şi ea
şi trase o palmă pe partea băiatului.
Cu ochii plini de lacrimi, fiecare îşi
sărută partea lui, iar când mama lor ieşi afară, obrajii bunicului erau la fel
de roşii şi de calzi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu