duminică, 7 octombrie 2012

Legenda rândunicii


Legenda randunicii - Flori de rochița-rândunicii

A fost odată un mare împărat căruia împărăteasa îi născu o fată. La naştere, o zână ursitoare îi meni să fie mlădioasă ca trestia, să aibă graiul dulce ca mierea şi obrajii ca bujorii. Apoi  zâna îi dărui o rochiţă fermecată, pe care copila nu trebuia s-o scoată niciodată de pe ea,  ca să fie ferită de rele şi spuse că trebuie să se ferească de Zburătorul luncilor.

Crescu frumos copila, după cum menise zâna. Începu să se plimbe în luncă, pe malul apei, pe sub arini, să urmărească rândunelele cum zburau, să stea în soare, pe iarbă. Atunci auzi glasul ademenitor al Zburătorului care îi spunea cuvinte dulci despre frumuseţea ei, despre părul ei negru şi chipul ei alb, despre buzele ca nişte cireşe şi ochii ca nişte luceferi strălucitori.
Fata de împărat fugi, dar într-o noapte caldă de vară, când nici o adiere nu mişca frunzele şi toată natura dormea sub razele lunii, copila se duse la malul pârâului să se scalde. Scoase rochiţa fermecată şi se scufundă în apă. Toate păreau să îi admire frumuseţea: şi iarba de pe maluri, trestiile, valurile şi nuferii, pădurea şi chiar luna argintie.

Copila auzi cântatul cocoşului, care vestea zorii. Se grăbi să iasă din apă, dar rochiţa îi dispăruse. Pe mal se afla Zburătorul, cu ochii aprinşi. O cuprinse în braţe, dar deodată se trezi cu braţele goale şi auzi un freamăt de aripă. Copila se preschimbase în rândunică şi îşi luase zborul, iar rochiţa fu luată de vânt şi se topi în raze ce căzură pe pământ. Din ele crescură până dimineaţă florile ce se cheamă şi azi rochiţa rândunicii, după cum spune legenda rândunicii.

Gandacelul



                             Gandacelul 

                                        de Emil Garleanu 



Parcă s-a trezit dintr-un somn şi parcă era de când lumea pe pământ.Se tot gândea,el,gândăcelul,de unde apăruse şi al cui era.Era mic,firav,cu picioruşe fragede,adăpostit sub o frunzişoară umbroasă şi răcoroasă.Într-o zi ieşi afară,la lumină,şi fusese orbit de atâta strălucire.Când s-a văzut în mijlocul naturii,încălzită de un bulgăre de aur,adică de soarele strălucitor,parcă se simţea şi mai mic.Aici,la soare,îi plăcea mai mult decât în întunericul de sub frunzişoara ce-l adăpostise.Chiar credea că e o fărâmiţă

de lumină rătăcită pe pământ.Aşa că,în căpuşorul lui îşi făcuse un plan,cum să ajungă acolo sus,la bulgărele de aur.Prin urmare se suie pe tulpina unui crin,şi merge,şi merge,apoi mai face un popas pe prima frunză întălnită,din nou porneşte la drum,astfel că,îi trebui o jumătate de zi să ajungă la floarea crinului,de unde crezuse el,că dintr-un salt ajunge la soare.Dezamăgit,privea în sus şi,abia acum realizează cât de mult mai are de suit!

BUNICUL



BUNICUL 

                                  de Barbu St. Delavrancea                     http://www.lecturirecenzate.ro/wp-content/uploads/2010/11/bunicul.gif

Bunicul stătea pe prispă şi privea spre florile de salcâm care cădeau. Pletele, sprâncenele, mustăţile, barba erau ninse de ani. Doar ochii bunicului au rămas ca altadată, blânzi şi mângâietori.

Deodată se trânti poarta şi apărură nepoţeii. Sărutară mâinile bunicului şi începură să-l întrebe. Întâi, de ce zboară păsările. Bunicul răspunse “fiindca au aripi”. Nepoţica zise că raţa are aripi şi nu zboară, dar nepotul lămuri că zboară, dar pe jos. Apoi lămuriră unde se duc păsările când se duc : cocorii în ţara cocorilor, rândunelele în ţara rândunelelor.
Bunicul luă nepoţii pe câte un genunchi, începu să cânte şi să-i joace. Tocmai atunci veni mama copiilor, fiica bătrânului, şi nu fu prea mulţumită când văzu cum îi răzgâie. Intră însă în casă şi ei îşi văzură de ale lor.

Mai vorbind, mai râzând, obosiră şi începură să-l mângâie pe bunic. Nepoţii îşi împărţiră obrajii, mustaţa, barba, apoi începură să se laude. Fiecare zicea că mustaţa lui e mai lungă şi trăgea de ea de-i dădeau lacrimile  bunicului. Apoi obrajii, unul că al lui e mai frumos, altul că al lui e mai alb, obrazul unuia e mai cald, obrazul altuia e mai dulce, ba că ochiul unuia e mai verde ca al altuia până se înfuriară şi băiatul trase o palmă pe obrazul care era al fetei, iar fata se întinse şi ea şi trase o palmă pe partea băiatului.

Cu ochii plini de lacrimi, fiecare îşi sărută partea lui, iar când mama lor ieşi afară, obrajii bunicului erau la fel de roşii şi de calzi…

 

Bunica de Barbu St. Delavrancea



In padurea Petrisorului



                            In padurea Petrisorului

                                                                  rezumat



"In padurea Petrisorului" este un fragment dintr-o povestire in care se relateaza o intamplare de vanatoare.

In partea descriptiva de inceput este descrisa viata din padure, cu tot cu minunatele peisaje. In aceste descrieri apar vietuitoare ca: granguri, sticleti, cintezi, pitigoi, musculite, gaze cu aripi stravezii si albastre, fluturi si iepurele roscat care dormita in barlogul sau.

Dupa aceste descrieri minunate, apar doua personaje: un boier si un vanator. Acestia se plimba prin padurea deasa si isi cheama cainii pe nume Osman si Frisca. Ei se plimba, in timp ce vanatorul povesteste cum a doborat doi lupi imensi din cateva impuscaturi.

Se face liniste o perioada de timp, deoarece cei doi trimisesera copoii la vanatoare. Pe drum ei se intalnesc cu o veverita, dar nu ii fac niciun rau.

Dintr-o data, o caprioara trece fulgerator prin fata lor, iar unul dintre cei doi incepe sa traga in ea. Caprioara a fost nimerita intr-un punct, iar din acel loc sangele a inceput sa siroiasca. Acesta se impleticea pe picior, apoi forma mici balti. Caprioara se uita din cand in cand la reflectia ei din apa. La un moment dat, un tap a trecut pe acolo, dar nu a ajutat-o.

Din pacate, caprioara a murit in chinuri.